Copiii i-au adus aici pentru că nu mai au timp să aibă grijă de ei, pentru că nu ştiu cum sau pentru că nu sunt în stare. Fiecare are motivele lui. Cei mai mulţi nu pot întoarce gestul pe care l-au făcut, părinţii lor pentru ei atunci când au venit pe lume, adică de a avea grijă de ei. În curtea cu bătrâni, doar câinii şi pisicile le ţin companie în fiecare zi.
Ţevile de apă negre şi cojite par suspendate la intrarea în curtea Căminului de Bătrâni din Craiova, coborând apoi şi devenind scaun pentru bătrânii care caută să evadeze din camerele betonate şi întunecate. În faţa lor stau plantate câteva bănci verzi proaspăt vopsite, adăpostite de umbrelele recent achiziţionate şi înfipte în asfalt. Două pisici trec să se aşeze liniştite la picioarele bătrânelor, privindu-le leneş. În dreapta, un gard din beton cu ochiuri în formă de romb, prin care cresc firele de iarbă. În stânga, o clădire gri, în care stau unii dintre cei 350 de „oaspeţi rezidenţi“. În balcoanele posomorâte ca o carapace, hainele se zvântă la soare. Jos, la intrare, trei câini dorm fără griji, la umbra zidului. „Sunt prietenii bătrânilor. Ei şi pisicile. Împart mâncarea şi uneori primesc şi ceva dulce cumpărat de la magazinele din apropiere. Câteodată, cei de la Ecarisaj vin şi-i prind, dar le dau drumul şi tot aici se întorc“, a explicat dr. Mihaela Diaconici, directoarea Căminului.
Când nu-i obligă boala să stea la pat, ies la plimbare
Cele trei clădiri şi restul de corpuri administrative se întind pe circa 13.000 de metri pătraţi. Bătrânii internaţi îşi petrec aici zilele, unii aşteptând pensia, căci e ziua în care sunt vizitaţi de cei de acasă, alţii, să-l întâlnească pe Dumnezeu. Alţii nu mai aşteaptă nimic. Când nu-i obligă picioarele sau boala să stea la pat, ies la plimbare. N-au prea multe opţiuni: curtea, cu două alei triste, fără perspectivă, părculeţele din cartier sau Parcul „Romanescu“. „Porţile sunt deschise tot timpul. Doar cei care au tulburări de ordin cognitiv sau cei cu un consum cronic de alcool au restricţii. Pe băncile din faţă, când se face cald, seara e plin. O să fie şi o biserică în curând. Mai mult de atât nu se poate face pentru că nu este spaţiu“, a declarat directorul instituţiei. Cu greu, gardul verde şi cele câteva plante din faţa imobilului central pot fi considerate o grădină. În rest, numai ciment. Gri, cenuşiu, murdar, trist. Dar oamenii se mai bucură când mângâie o pisică sau când împart bucătura cu maidanezul ciocolatiu ce salivează şi flutură din coadă linguşitor. Unii sunt prieteni, alţii rămân doar cu sufletul şi cu amintirile lor, singuri, retraşi, ca şi cum ar fi pedepsiţi. De copii, de lume, de soartă. Niciodată nu-l acuză însă pe Dumnezeu. „Să-mi aduceţi şi mie cărţi de rugăciuni când mai veniţi. Să mai citim şi noi…“, zâmbeşte Tudorica de pe o bancă.
Au nevoie de oameni
Aici, pare a fi mai bine decât prin alte părţi. Le e dor de un parc, de o grădină, de culoare. Dar cel mai mult vor să aibă „un suflet“ cu care să vorbească, o ureche care să-i asculte, un om care să-i înţeleagă. „Am avut cazuri în care au venit de la un azil particular. Şi copiii spuneau «Televizor în cameră avem şi acasă. Şi covor persan pe jos. Dar tata e bolnav, are nevoie de un specialist. Eu nu ştiu ce să-i fac. Rămâne singur peste zi şi starea lui se agravează». Singurătatea naşte depresie şi depresia naşte degradare. E o lege a psihicului uman. Iar vârstnicii noştri îmbătrânesc urât pentru că nu ne îngrijim când suntem tineri. Aici, măcar au asistenţă medicală permanentă, au oameni de aceeaşi vârstă, cu care să discute. Nu sunt chiar singuri. Uneori organizăm grupuri şi mergem în parc. Dar ar trebui să vină şi copiii mult mai des, să se plimbe împreună, să stea cu ei. Nu prea vin, însă“, a adăugat Mihaela Diaconici.
Dar parcă nici asta nu ajunge. Cenuşiul clădirilor şi curtea îngustă, pavilioanele triste, fără copaci, fără verdeaţă, fără viaţă nu-i lasă să uite că sunt la casa de bătrâni. Un azil, care nu seamănă deloc cu ce vedem în filme. „În străinătate, oamenii sunt găzduiţi şi distribuiţi pe module. Normele europene spun că nu trebuie să fie mai mult de 50 de persoane într-un centru. Dar noi, deocamdată, facem ce putem şi cu ce putem în aşa fel încât să fie bine“, încheie directorul Căminului. Maria Sandu, „pensionară a Filarmonicii“, priveşte la copacii de dincolo de clădire. Se simte mai bine afară decât în cameră. „Merg şi mă plimb când se face cald. Mă duc la repetiţii la Filarmonică. Am fost violonist în orchestră“, spune femeia. După trei ani de stat în Canada, la fată, s-a întors tot acasă: „Trebuia să mă operez şi am vrut să vin în România. Dacă e să mor, nu vreau să se-ntâmple pe pământ străin. M-aş întoarce, dar mi-e frică de avion. Şi nici acolo nu mi-a plăcut, că n-aveam cu cine să vorbesc. Nu ştiu nici engleză, nici franceză. Eram tot singură…“.
